Politist, adjectiv

Considerat pe nedrept „gen minor”, romanul politist poate fi o sursă prețioasă de inspirație pentru vorbitorii publici. Nu pentru a vă elimina publicul, unul câte unul, ca-n romanul „Zece negri mititei”, ci pentru a îl câștiga de partea voastră și a-l ține aproape până la finalul cărții/discursului.
Autorii de romane polițiste se adresează unui public larg, așa că sunt obișnuiți să vorbească pe înțelesul tuturor. Știu, de asemenea, că publicul lor n-are mult timp la dispoziție, așa că intră în subiect fără să piardă vremea și se rezumă la faptele esențiale, fără să omită, însă, elementele emoționale care îi ajută pe cititori să empatizeze cu detectivul și misiunea sa.
Construcția romanului este logică, ușor de urmărit (sau dedus), din indiciu în indiciu, până la demascarea criminalului, iar deznodământul este echivalent cu respectarea promisiunii inițiale, cea de a rezolva problema prezentată în deschidere.
Poveștile intermediare, pe de altă parte, sunt la fel de captivante și relevante, fie pentru a descrie atmosfera, fie pentru a schița profilul eroilor și, fie că identitatea criminalului este dezvăluită la final, fie că el este prezentat încă din debutul cărții, „€œcălătoria” detectivului este cel puțin la fel de importantă precum destinația finală.
Evident, există încă multe alte asemănări între un discurs captivant și un roman polițist de calitate, însă chiar și folosindu-vă doar de câteva dintre acestea, prezentările voastre vor deveni concise, spectaculoase și mai ales… captivante!