Ca vorbitor, ai trei variante de a livra un discurs:
1. Să-l scrii cap-coadă și să-l citești;
2. Să-l scrii cap-coadă și să-l înveți cuvânt cu cuvânt și
3. Să ți-l structurezi și să întocmești o schiță a acestuia, precum și note cu ideile principale.
În cazul primei variante, ca să nu pierzi complet contactul cu publicul, ai nevoie de exercițiu, pentru a reuși să ridici privirea din hârtii cât mai des posibil și a ți-o îndrepta către cei care te ascultă. Citind discursul, însă, vei fi obligat probabil să stai într-un singur loc, nu te vei putea folosi nici de gesturi, mâinile fiindu-ți ocupate cu hârtiile din care lecturezi și vei arăta ca un sufleur care s-a trezit prin forța împrejurărilor pe scenă, în lumina reflectoarelor.
Dacă alegi varianta a doua, riști ca, dacă uiți un cuvânt, să se aleagă praful de tot discursul. Chiar dacă nu ți se va întâmpla asta, în loc să te concentrezi asupra publicului, pe tot parcursul prezentării vei fi preocupat să scotocesti prin memorie, frază cu frază, după cuvintele memorate în prealabil. E greu de crezut că în astfel de circumstanțe vei reuși să pari natural și să impresionezi pe cineva.
Cu totul altfel stau, însă, lucrurile dacă alegi a treia variantă. Pe de o parte, scapi de riscul a folosi expresii mai puțin utilizate în comunicarea orală – risc prezent în cazul primelor două variante – dar și de acela de a te bloca – omniprezent în cazul celei de a doua opțiuni. Alegând această variantă, lași loc și inspirației de moment, fără a lăsa în schimb nimic la voia întâmplării. Procedând astfel, notele pe care le poți consulta oricând îți oferă controlul necesar asupra situației, iar structura discursului va fi îndeajuns de flexibilă pentru a o putea adapta publicului și împrejurărilor.
