La distanță de doar câteva zile, Teatrul Toma Caragiu le-a oferit ploieștenilor ocazia să vadă două puneri în scenă ale aceleiași piese, „Leonce și Lena”. Mai întâi, cea regizată de tânărul Vlad Cristache, avându-i în distribuție pe actorii teatrului brăilean și apoi, în cadrul Festivalului, cea de la Oradea, regizată de Mihai Măniuțiu pe muzica Adei Milea.
Îi invidiez pe cei care le-au văzut pe ambele, mai ales că acestea nu seamănă câtuși de puțin între ele. N-am reușit performanța asta, dar mă bucur că am văzut spectacolul celor de la Regina Maria, în care strălucește Richard Balint, un actor  despre care, dacă ar juca în Capitală, cu siguranță s-ar vorbi foarte des.
Montarea lui Măniuțiu are de toate: actori talentați și plini de viață, o scenografie exuberantă și care servește perfect ideii regizorului plus muzica originală compusă de Ada Milea. Nu e așadar nicio mirare că publicul ploieștean a aplaudat minute în șir la final.
Au făcut-o până și vecinele mele din stânga, care pe toată durata spectacolului au vorbit. Între ele. Îndeajuns de tare cât să deranjeze, nu suficient, însă, cât să le pot urmări dialogul. Cu atât, deci, mai frustrant.
Cu alte cuvinte, dacă pe scenă prințesa Lena își interpreta partitura și își căuta fericirea fugind de Leonce pentru a da tot de el, în  sală, Leana, deja fericită, își împărtășea impresiile la cald, îngrijorată pesemne ca nu cumva să uite, precum Regele Peter din piesă, ce vroia să spună.
Totuși, n-am auzit niciun telefon sunând. Iar asta îmi dă dreptul să sper că într-o bună și nu neapărat îndepărtată zi va înțelege chiar și Leana că, măcar la teatru, replicile le aparțin  actorilor, iar nouă, spectatorilor, ne revin (doar) aplauzele cu care le răsplătim acestora prestația!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *