Întrucât în această perioadă toată lumea din jur pare să plesnească de mândria de a fi român (ceea ce nu înseamnă că toată lumea se simte binecuvântată să se fi născut pe meleagurile astea – mândre, dar locuite), îmi iau îngăduința de a contabiliza cinci (aș putea găsi și cinci sute) de motive de a nu fi atât de mândru de această ipostază. 

Aș putea spune sunt mândru că sunt român dacă poporul ăsta și-ar alege niște conducători destoinici, oameni luminați și cinstiți (nu insist să fie și săraci),care să-și dorească să-și arate recunoștința pentru încrederea acordată implicându-se în proiecte care să le redea speranța oamenilor ce i-au ales.  Deocamdată, însă, n-am întâlnit un astfel de personaj. Uitați-vă în jur și spuneți-mi, poate mi-a scăpat vreunul?
Nu m-aș simți rău știind că măcar oamenii din țara asta sunt mândri de ceea ce sunt ei, dacă liderii nu le dau motive să fie mândri de prestația lor. Cizmarul să fie mândru de cum repară pantofii, drumarul – de străzile pe care le-a turnat, constructorul – mândru nevoie mare de casele pe care le-a ridicat, profesorii de elevii pe care i-au educat, medicii de pacienții pe care i-au salvat. Mă tem, însă, că nu sunt prea mulți care să se poată mândri și cu altceva decât că sunt români.
M-aș mândri, totuși, că sunt român, dacă atunci când privesc în zare aș  zări munții acoperiți de păduri întinse, așa cum le știam în copilărie și cum am învățat la școală că ar trebui să fie. Astăzi, munții au chelit ca niște bătrâni senili, iar codrul s-a transformat în scânduri sub ochiul vigilent al cui altul decât „fratele” său, românul mândru de statutul și rudele sale!
M-aș mai mândri, poate, că sunt român, și dacă aș ști că oamenii talentați sunt încurajați aici să evolueze, să se exprime, să miște lucrurile, să schimbe lumea. În țara mea, însă, astfel de oameni nu au ce căuta. Ei sunt utili, eventual, când politicienii au nevoie să-și facă o poză cu ei, după care sunt bineveniți (sau, mai bine spus, bineduși?) să plece unde or vedea cu ochii.
În fine, m-aș putea mândri și chiar aș face-o dacă aș ști că în țara mea măcar bătrânii și copiii se bucură de respect, că primii  nu trebuie să renunțe la mâncare pentru a-și cumpăra medicamente, iar ceilalți nu primesc o alocație de bătaie de joc. Sau dacă  barem nefericiții care suferă de boli crunte ar fi tratați pe banii statului, fără să fie nevoiți să cerșească mila publică pentru a spera să trăiască. La noi, însă, în vreme ce unii fură miliarde, alții mor sub privirile nepăsătoare ale hoților (și ale nostre, ale complicilor care îi tolerăm) din cauză că nu au bani să-și plătească tratamentul sau operația ce i-ar ajuta să rămână în viață. Oare și ei sunt mândri că mor  români?

iunie, 2014

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *