Cât de iubit poate fi un oraș “urât”!

„Ploiestiul este orașul cu cele mai netede străzi din lume, pentru că toate gropile sale sunt pline de amintiri.”

Într-o lume în care să te trezești cu ușa trântită în față nu e nimic surprinzător, să deschizi larg o fereastră către trecutul unui oraș reprezintă o mare provocare.  Când, însă, reușești să-i mobilizezi și pe alții să dea jos din pod cutiile cu amintiri și să scoată la lumină poveștile din vremea bunicilor pentru a le cuprinde în paginile unei cărți, înseamnă că eforturile tale n-au fost zadarnice!

Lansat în primăvara acestui an, volumul “Cât de frumos poate fi un oraș urât” reunește textele  a 12 autori atât de diferiți încât numai inițiatorii proiectului, Lucian Vasile și Oana Purice, s-ar fi putut gândi să-i adune sub aceeași umbrelă (asta că tot e vorba de așezarea lui Moș Ploae).

Pe toți îi unesc, însă, amintirile despre străzile, clădirile, oamenii și poveștile unui Ploiești care în multe cazuri mai există doar în memoria noastră afectivă. Ca și părinții, bunicii, unchii și mătușile din paginile cărții, care, ca la comanda unui magician, ies din fotografiile îngălbenite pentru a-și interpreta din nou propriile roluri.

Dacă le-am putea vorbi direct și n-am fi doar niște simpli spectatori ce urmăresc cu voluptate evenimentele narate, i-am putea întreba dacă au crezut vreodată că vor deveni personajele unei cărți. Sunt sigur, însă, că mulți dintre ei ar fi mirați să afle că s-a petrecut una ca asta și și-ar dori numaidecât să știe cine i-a “condamnat” la neuitare, strângându-le poveștile între copertele unui volum?

“Cât de frumos poate fi un oraș urât” nu s-a născut dintr-o întâmplare. Lucian Vasile adună de ani de zile amintiri dintr-un Ploiești pe care l-a descoperit prin ochii bunicilor săi și ai colegilor lor de generație: “Îmi place să cred că memoria poate fi păstrată și dăruită cu grijă, din generație în generație, ca un pandantiv al unor vieți trecute. Poveștile pot fi spuse de către cei bătrâni celor tineri, iar cei tineri, când vor îmbătrâni, le vor spune mai departe celor ce au să vină. Și atunci, noile generații vor putea trăi măcar o fărâmă din clipele care s-au scurs cu mult înainte de venirea lor pe lume. Vor putea intra în clădiri demult dispărute, vor putea asculta discuții stinse cu decenii în urmă, vor merge pe străzi ce nu mai există și vor revedea oameni pe care nu i-au cunoscut direct niciodată. și le vor simți pe toate ca fiind ale lor, ca parte din existența și din trecutul personal.”

Ploieștiul nu duce lipsă de colecționari și sunt sigur că unii au cu mult mai multe cărți poștale și fotografii ale orașului vechi decât a putut aduna și cumpăra Lucian, mai întâi din banii de buzunar, primiți de la părinți, iar apoi din salariul de istoric angajat la Institutul de Investigare a  Crimelor Comunismului. Niciunul dintre aceștia, însă, nu și-a asumat responsabilitatea de a scoate la lumină poveștile  trecutului așa cum a făcut-o, cu multă râvnă și seriozitate, tânărul care se mândrește că a crescut în mahalaua Mihai Bravu.

Fie că vorbim de tururile istorice prin Ploiești, grație cărora sute de ploieșteni get-beget au putut aflat multe lucruri noi despre clădirile pe lângă care treceau zi de zi fără să le cunoască trecutul, de articolele publicate pe republicaploiesti.net, de expoziția “Ploieștiul vechi și nou” organizată împreună cu Loredana Brătilă, de singura hartă turistică a orașului – proiect susținut de Fundația Comunitară Prahova – la realizarea căreia a avut o contribuție semnificativă, de volumul “Orașul sacrificat. Al Doilea Război Mondial la Ploieşti”  sau de conferințele din seria “Ploieștiul își aduce aminte”   – dedicate ploieștenilor  victime ale regimului comunist , prin fiecare dintre aceste inițiative Lucian a reușit sa ne convingă pe mulți că amintirile fac parte din noi și că avem datoria să le împărtășim și celorlalți.

Volumul “Cât de frumos poate fi un oraș urât” este astfel atât dovada că a reușit, cât și (încă) o  cărămidă dintr-un zid pe care Lucian încearcă să-l ridice împotriva uitării.  Îl putem lăsa sa trudească (aproape) singur, dar n-ar fi mai frumos să îl înălțăm împreună?

Foto: Sorin Petculescu