Casa Regelui

În ianuarie 1990, însă, eram deja la coadă la Pașapoarte, îngrijorat de semnele care anunțau chiar și pentru cineva fără experiență, ca mine, că oamenii vechiului regim n-au de gând să se lase duși cu una, cu două. N-am ieșit din țara până prin ’97, dar gândul că, la o adică, am oricând pașaportul la îndemână era oarecum liniștitor, în totală opoziție cu peisajul deprimant al actualității, presărat cu mineriade, jocuri piramidale, activiști metamorfozați în politicieni abili.

Cât despre Regele Mihai, pe care îl vedeam ca singurul îndreptățit să conducă țara după 50 de ani de comunism, acesta era în continuare în exil, considerat prea periculos de sforarii de la București pentru a i se permite să-și vadă locurile natale.

Am trăit totuși și momentul în care, după ce trepădușii s-au asigurat că monarhul nu mai reprezintă o amenințare pentru ei, Regele a reușit să se întoarcă acasă.

Propaganda din anii ’90 și îndoctrinarea din timpul comunismului, însă, au săpat adânc în conștiințele românilor, astfel că monarhia s-a transformat într-un subiect „delicat”. Ce-ar fi, totuși, să punem în balanță realizările României din perioada în care aceasta a fost regat cu moștenirea pe care ne-a lăsat-o „democrația populară”? Într-un taler, Independența, prima Constituție modernă, Marea Unire, în celălalt – lichidarea intelectualilor, jefuirea țăranilor, cenzura și câte și mai câte.

Văzută din această perspectivă, monarhia nu mai are nimic de-a face cu baubaul despre care ne vorbeau manualele de istorie. Iar dacă ne uităm și mai atent la ce s-a întâmplat după ’89, varianta unui rege pare încă și mai demnă de luat în seamă.

Fie și doar pentru că în timp ce un rege – oricare ar fi el – va avea grijă de țara sa ca proprietarul  de casa în care locuiește, atent să o întrețină în cele mai bune condiții, politicienii de orice culoare se vor comporta cu ea întotdeauna precum niște chiriași  ce știu că nu vor rămâne în casă pentru totdeauna: vor prefera, așadar, să investească  puțin sau chiar deloc, dar se vor strădui din răsputeri să o exploateze la maxim, fără să le fie niciun pic rușine ca la plecare să ia cu ei tot ce se poate lua, smulgând până și prizele din pereți,  numai să nu încapă pe mâna adversarilor ideologici!