Ați observat cum pe măsură ce creștem și ni se schimbă perspectiva lucrurile își modifică și ele dimensiunile? Realizăm că am crescut când ajungem să apăsăm singuri pe clanță, apoi când reușim să apăsăm pe butonul liftului ori când izbutim să atingem întrerupătorul pentru a stinge sau aprinde lumina. Mama și tata nu mai sunt uriașii la care priveam ca la niște munți, bunicii încep să fie din ce în ce mai mici, iar treptele… ei bine, treptele pe care abia le urcam una câte una le sărim acum din trei în trei.

Toată minunea asta nu ține, însă, o veșnicie. Bucurați-vă de ea, dar amintiți-vă că va veni momentul în care, dacă trăim până atunci, le vom lua locul bunicilor și vom descoperi că treptele alea sunt nu greu, ci imposibil de sărit. Mai ales când ești într-un scaun cu rotile. Poate că, realizând asta, vom fi ceva mai atenți de pe acum la cei cu nevoi speciale, bătrâni sau nu, în cărucioare, ajutându-se de un cadru sau încă pe picioare, dar tremurând de teama să nu cadă precum niște copii care acum învață să meargă.

Poate că vă gândiți că există legi care îi protejează. Așa si e. Legi există. Ceea ce nu înseamnă că sunt și respectate. Dar nici că ne oprește cineva să cerem respectarea lor.

Cazul Hotelului Slănic din stațiunea prahoveană omonimă renumită pentru rezervele sale de sare este un bun exemplu. Cu toate că probabil 99 la sută dintre cei care se cazează aici sunt beneficiari de bilete de tratament subvenționate de Ministerul Muncii și Proiecției Sociale, unitatea nu are nici astăzi amenajată o rampă de acces, la 11 ani de când există o lege care prevede astfel de obligații.

Ați fost vreodată până la hotelul despre care vă povestesc? Ar merita s-o faceți ca să vedeți cam câte trepte ar avea de urcat cineva aflat în scaun rulant pentru a ajunge în holul acestuia. Singura variantă pe care acesta ar avea-o pentru a evita numeroasele scări până la intrarea în hotel fiind să parcurgă un traseu prin spatele hotelului. Pe lângă faptul că nu este amenajat, fiind compatibil mai degrabă cu o competiție auto 4×4, acesta mai presupune și ca persoana aflată în scaunul rulant să sară peste o conductă. Minunat, nu-i așa?

Dacă n-aș fi văzut cu ochii mei, n-aș fi crezut. Dar dacă tot am văzut… Mi-aș fi putut vedea de treabă… În fond, cine știe dacă mai apuc eu vârsta la care să merg cu bilet de tratament la Slănic sau oriunde altundeva? Asta dacă vor mai exista bilete de tratament. Sau pensii. Sau pensionari, în general.  Nu m-am putut, însă, abține. Așa că am făcut unul dintre puținele lucruri la care cât de cât mă mai descurc. Am scris. Ce v-am povestit. Și după ce scrisoarea s-a plimbat de la DGASPC la Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială, am primit – la câteva săptămâni distanță – un răspuns. Care spune că am dreptate. Și că proprietarii vor fi obligați să asigure căi de acces pentru persoanele cu nevoi speciale . Și nu doar căi de acces, ci și un grup sanitar destinat persoanelor cu dizabilități, precum și două locuri de cazare pentru persoane din această categorie. Iar dacă nu se va întâmpla asta, vor fi sancționați.

Cam târziu, de acord, dar știți cum se spune. Mai bine așa, decât deloc. Bunicii noștri i-au așteptat 50 de ani pe americani, putem și noi să așteptam un deceniu-două ca o lege să fie respectată, nu?

Notă: N-aș fi relatat episodul dacă n-aș fi sperat ca acesta să-i inspire și pe alții să nu-și vadă de treabă!

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *